Patrimoniul comunei

În consecință, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanți ai potențialilor coloniști, Martin Drexler și Michael Kangel, pentru a cerceta condițiile existente în regiune. Ei au fost primiți în audiență de Drasenovici și la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situația întâlnită. Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând șase grupuri care s-au îndreptat către Banat. Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia și Bavaria, în special din localitățile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. Veneau aici pentru a popula zona montană și pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orșova. De acolo au fost transportați cu căruțele până la Slatina Timiș, fiind instalați în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare.

Din totalul celor 276 de familii de coloniști sosite, au fost așezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld și 44 în Sadova Veche. Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrișeze pădurile și să pregătească terenurile necesare locuirii și de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuințelor și semințele necesare culturilor.

Deși inițial se dorise mai mult, armata a oferit coloniștilor doar câte o vacă, un fierăstrău și alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosință comună o pereche de boi, un plug și o căruță.

Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportați de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeș). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime și 5 m lățime, erau fără fundație și aveau câte o cameră și o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de coloniști tot din lemn. Totodată, a început defrișarea pădurilor și construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obținute pe noile terenuri erau slabe.

Fiind nemulțumiți de condițiile întâlnite, noii coloniști au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localitățile de origine sau se puteau răspândi în alte părți ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localități din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Nițchidorf, Jamu Mare, Darova). Însă și acolo viața lor a continuat să fie la fel de grea. În consecință, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localitățile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniți de acolo alegând să se așeze în celelalte localități. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii și alte 17 din Wolfswiese.

Hotărâți să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal și un șopron și au ales un consiliu comunal format din 12 membri. Ei au fost pentru multă vreme scutiți de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini și culturi agricole, precum și lemne pentru construcții și pentru foc. Principala lor ocupație era lucrul la pădure și transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reșița.

Bărbații plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau și stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condițiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare și joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Își preparau zilnic găluște cu cartofi. Dormeau pe lavițe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi își puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieșeau la lucru. În aceste condiții lucrau de luni până sâmbătă.

Mai târziu au lucrat și la întreținerea și repararea canalelor de colectare și de aducțiune a apei, ca mașiniști, electricieni la stațiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe șantierele de construcții. În grădinile și ogoarele proprii, pemii cultivau puține produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni și meri și culegeau afine, zmeură sau ciuperci.

Și femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa și coasa, creșteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la mașină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă și băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reșița pentru a-și vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la țesătoriile locale, iar din pânza obținută croiau cămăși și pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte și varză.

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori și gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, șelari, căruțași. În 1938 erau amintiți și măcelarii și comercianții, în 1947 apăreau primii angajați la U.D.R., în 1949 lăcătuși, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali și mecanici. Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind și satele: Lindenfeld, Slatina Timiș, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. În perioada 1970–1976 erau înregistrați 29 de meseriași autorizați: 20 la Brebu Nou și 9 la Gărâna. Dintre aceștia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circulariști, 3 tâmplari de mobilă, uși și ferestre, 2 rotari, 1 dulgher și 1 zugrav.

Un rol important în evoluția Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deținea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ștrand) și singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiș. El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turiști în timpul verii și de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul și vacanțele conducătorii U.D.R.-ului, Auschnitt și Popp. Turiștii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoșul schiliftului!), la fel ca și în Alpii elvețieni. Jakob bacsi a inițiat organizarea găzduirii turiștilor, deschizând „liste de oaspeți” care cuprindeau posibilitățile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanților de camere. Jakob Weinfurter era și organist, cantor și dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperația de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni.

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul și sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul și restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp și birtul lui Adam. În Brebu Nou, primul proprietar de birt și de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menționat și Thomas Meixensberger.

Comercianții de vite din satele pemilor le vindeau pe piețele din Caransebeș, Reșița și Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute și la Băile Herculane.

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundații din piatră, pardoseală din scânduri și acoperiș cu țiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, șoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate fațadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit și plăcut vederii.

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna și în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor.

În 1971 a fost asfaltat drumul Reșița-Văliug, iar în 1972–1973 șoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape.

Cea mai mare natalitate în cele două așezări a fost consemnată în deceniul 1931–1940: 605 născuți vii. Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiții vitrege de climă, autoizolarea comunităților, asistența medicală precară, ignoranța și lipsa cunoștințelor elementare de păstrare a sănătății și de prevenire a îmbolnăvirilor.

Cel mai dramatic an din viața pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi și patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile și jumătate. În intervalul 1895–1900, numărul copiilor decedați reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910: 70,7%, în 1940: 63,6%. Numai ulterior situația s-a îmbunătățit, odată cu apariția asistenței medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistența calificată, iar gradul de instruire a populației în general devenise mai ridicat.

În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă școală, iar vechea clădire a școlii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971–1972, fiind îmbunătățită și dotarea cu mobilier și cu material didactic.

Primii preoți numiți în cele două localități au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) și Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoți veniți din parohiile Văliug și Slatina Timiș. De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoții Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou și Eduard Kandler la Gărâna.

Și manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formații vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri și elevi, o echipă de dansatori și un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentiști a fost la Gărâna, cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. Ele contribuiau la păstrarea nealterată și la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor și tradițiilor pemilor.

Pemii erau foarte credincioși și țineau sărbătorile religioase cu multă sfințenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveștenia (Mariaverkündigung), Paștele (Osterfeier), Înălțarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht / Weihnachten), Sfinții Petru și Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulțumire pentru darurile primite în cursul anului.

Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemești, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga și schimba impresii și amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche și din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericești la Gărâna, unde luau parte la Liturghia de dimineață și apoi mergeau pe la rude și prieteni. În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toți se adunau la Brebu Nou, după același ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche.

Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moș Crăciun) aducea copiilor păpuși artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluți din lemn.

Alte sărbători desfășurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) și Paștele (Oster). Moș Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuielușe. Iepurașul aducea și el ouă roșii, mieluți sau iepurași din zahăr. De Anul Nou, pemii mergeau la rude și cunoscuți cu urări de An Nou fericit și de viață lungă. Foarte importantă era și Săptămâna Patimilor dinaintea Paștelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, niște scârțâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca și toaca la ortodocși. În Sâmbăta Paștelui copiii primeau ouă și bani de la locuitori pentru munca lor. În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populație, ținându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătățile pentru Paște, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte și oficialitățile locale, pompierii și muzicanții din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuși primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. În Duminica Paștelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă și le ciocneau.

În Săptămâna Mare, pemii țineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul și toți membrii familiei, îngenuncheați, citeau Patimile Domnului. La sfârșitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerișului secarei. În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulțumire pentru roadele muncii depuse. Baluri se mai țineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paști. Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieți și fete), Männerbal (numai bărbați și femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectați și bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) și Jägerbal (balul vânătorilor, ținut împreună cu pădurarii și cu notabilitățile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiționale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul și csardas-ul.

Cu ocazia nunților, pe porțile celor invitați era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toți). Nunțile țineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare și băutură. Sâmbătă dimineața se făceau invitațiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineață. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntașii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezența rudelor apropiate ale celor doi miri.

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâște și găini. Prin tradiție, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbați din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfășura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodărești.

Kirchweih (hramul bisericii) ținea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Era, și este și în prezent, organizat în duminica cea mai apropiată: „și atuncea o fost chirvaiul, când pica 15 octombrie. Dacă pica în 15 Sfânta Terezia și era joi, atunci chirvaiu se ținea după. Dacă era miercuri, atunci era înainte chirvaiu. Se ținea dumineca, luni, marți și miercuri era sărbătoare.” Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineața, fetele îmbrăcate în portul tradițional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoțit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic și o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui și se dansa până la prânz. Sărbătoarea presupunea și licitația buchetului de rozmarin ce urma să fie oferit unei viitoare mirese. După amiaza cântau formațiile locale și cele invitate, apoi urmau petrecere și dans. În dimineața celei de-a treia zile, tinerii însoțiți de muzicanți colindau casele și prindeau păsări din curți pentru cină.

Portul tradițional al bărbaților era relativ simplu și sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămașă albă, o pălărie de culoarea costumului și pantofi negri.

În schimb, portul femeilor era de o mare bogăție coloristică. Femeile mature aveau o cămașă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt și strâns, din cașmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creață și cu danteluță în partea de jos, fustă albastră cu pătrățele sau roșie cu buline albe, bluză din același material cu fusta, șorț roșu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotați în casă cu dungi de diferite culori și pantofi negri.

Fetele aveau aceleași haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roșie sau bleu deschis, șorțul era alb sau roz, baticul avea culoarea șorțului, dar era înflorat. Cămașa lor era albă, cu dantelă la mâneci și la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă și foarte apretate, fustă albă, roșie cu buline albe, roz sau albastru deschis, șorț alb cu danteluță, ilic din cașmir negru cu flori roșii, roz, galbene și frunzulițe verzi, paspoalul ilicului era roșu, roz sau albastru. La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două gulerașe din dantelă în formă de volan, 2-3 șiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roșie, roz, albastră sau verde în formă de fontițe, încălțau ciorapi albi și pantofi negri. La dans, fetele mergeau pieptănate cu codițe adunate în formă de cuib, în jurul capului își legau o panglică neagră de catifea cu fontă în față, iar în spate aveau un pieptene în păr.

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie inițiativă la Expoziția Internațională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de șindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn.

Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învățător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia și Turcia, iubitor de copii, flori și natură.

Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie și de scarlatină din 1936–1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. Alte asemenea epidemii s-au produs și mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulți copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, și de holeră, cu 6 victime în 4 zile.

Pemii au fost colonizați și în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluția din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morți, iar în cele cu Danemarca și cu Prusia din 1864–1866 au fost din nou 18 victime. De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou și 35 din Gărâna. În cel de-al doilea război mondial au fost înrolați 138 de bărbați din Gărâna și 158 din Brebu Nou în armatele română și germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franța și Grecia, apoi în Munții Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alți 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia și 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front și 40 rămânând în Germania. Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) și 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldați români și sovietici. Au fost luați pemi din aproape fiecare casă, fiind duși la muncă forțată. Unele femei erau însărcinate și au născut în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste șase ani. 24 de bărbați și 4 femei din Gărâna, ca și 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss și Juravlinsk.

Cei ridicați din case au fost duși pe jos, în condițiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiș, unde au fost îmbarcați în vagoane de marfă și transportați timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-și realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiți și de acea rație de mizerie. Au revenit acasă 149 de deportați la Brebu Nou și 228 la Gărâna, însă mulți dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor și a subalimentării.

Sursă: Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate și de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002. Text preluat prin Mircea Rusnac, Istoria Banatului.