Depresiunea Gărânei

Odată ajuns în acest colț pitoresc și très poétique, parcă nu-ți mai vine să-ți aduci propria heterotopie cu tine. Fără să-ți dai seama, te supui ritmului ei liniștit. Nu-ți vine să tulburi nimic, iar starea asta vine firesc. Și bine e.

Cumințenia acestui pământ, România, pare cioplită în marmură de Brâncuși, iar Gărâna răsare firesc din ea, cu dealurile ei moi, aerul curat și înmiresmat de ierburi și flori, pâraiele limpezi, lumea fabuloasă a ciupercilor, a gâzelor și a tuturor micilor miracole care îți ies în cale. Un „picior de plai pe-o gură de rai”, un refugiu cultural în care timpul nu mai e necruțător.

Gărâna te prinde în mreje din prima clipă: prin tihna ei, prin casele albe, cu ancadramente gri, verzi sau albastre. Dar abia după câteva zile petrecute aici începi cu adevărat să „guști” locul și toate darurile lui. Și sunt multe: aerul tare și curat, apa microbiologic pură a izvoarelor, plimbările prin păduri, culesul din natură: ciuperci, fructe de pădure, dragavei, măcrișor, muguri de brad și pin, sevă de mesteacăn, plante aromatice sălbatice, aproape uitate.

Apoi lacul Trei Ape, Semenicul, Vârful Cuca și panorama lui uluitoare, răcoarea dimineților, rândunicile care își fac cuib în casă dacă le lași, clipele petrecute în hamac, între triluri de păsări, vânt și umbre care se plimbă peste dealuri. Parcă, în fiecare moment, peisajul se dezvăluie altfel.